Dragă M.,
Sunt plictisită de moarte de oameni și de tot ce se întâmplă în jurul meu. Până și în cele mai banale chestiuni te poți baza neîndoios pe lipsa lor de înțelegere. E suficient să spună cineva ”cerul e roz cu picățele” că imediat se vor găsi 100 de inși care să combată, pe toate căile posibile, această credință. Oare așa e peste tot?
Am început Constelația fenomenelor vitale cu destul de mult entuziasm (o carte de debut, Cecenia, un titlu interesant, dar pe care nu îl puteam reține cu niciun chip), dar mi-am pierdut entuziasmul complet pe parcurs. Pur și simplu povestea n-a reușit să mă „prindă” – citeam și… mă plictiseam. Nu pentru că intriga ar fi fost proastă: un cecen este răpit de poliția secretă, casa îi este arsă și scapă doar fetița lui, pe care un prieten o ascunde într-un spital din orașul vecin, la o doctoriță cam non-conformistă; fetița scapă, end of story.
La începutul anului îmi propuneam să fiu mai atentă la întâmplările bune din viață, decât la cele rele, îmi pregătisem chiar și-un borcan pentru ”good memories” răvașe (reconvertit profesional dintr-un fost borcan de murături), dar am uitat să mă ocup de el și până la urmă l-am pus înapoi în dulap, că nu se știe niciodată când îți trebuie un borcan bun cu filet.
Două dintre personajele cărții vorbesc, la un moment dat, despre o poezie a lui Mallarmé (”Mâhnită-i toată carnea, iar cărțile, citite”), iar unul dintre ele îl întreabă pe celălalt ce trebuie să faci după ce ai citit tot și te-ai culcat cu toate, și celălalt răspunde ”să călătorești, să pleci”.
Săptămâna trecută au murit doi mari scriitori: Harper Lee și Umberto Eco, care s-au stins la câteva zile distanță. Dacă de Eco am citit măcar Numele trandafirului (pe la vreo douăzeci de ani, prin urmare nu cred că am înțeles mare lucru din ea) de Lee nu am citit nimic. Să ucizi o pasare cântătoare e o carte pe care am tot evitat-o pentru că tratează tema nedreptății sociale, care mă face să mă simt inconfortabil, însă, acum că a apărut și o continuare a poveștii – Du-te și pune un străjer, mă gândesc să le citesc pe amândouă anul ăsta.
Oricât de ocupată sau obosită aș fi încerc să nu mă abat de la obiceiurile pe care mi le-am creat în timp și care au devenit o constantă în viața mea. E vorba de obiceiurile bune, care mă ajută să mă mențin pe ”plus” la capitolul dispoziție, sănătate și chef de viață. Diferențele le-am observat chiar eu față de anii în care aveam mai degrabă obiceiuri proaste și ”beneficiam” de deprimare, oboseală (așa zisa astenie de sezon), probleme de sănătate și o dispoziție schimbătoare.
Femeia de hârtie se citește cu un pix în mână (sau cu mini post-it-uri colorate, cum am făcut eu), ca să-ți poți lua notițe. Va fi mare nevoie, vă asigur, am „furat” de aici o grămadă de titluri, de autori, de muzici și compozitori. Până și cartea asta e „furată” din clasamentele altor oameni și zău că nu-mi pare rău că am făcut asta.
Dacă în ianuarie am reușit să termin de citit cinci cărți, asta se datorează și faptului că am petrecut mult timp prin aeroporturi: într-o singură seară am reușit performanța de a termina o carte începută în decembrie, am început o alta pe care am terminat-o în aceeași seară (!) și m-am apucat de o a treia.
La începutul anului trecut îmi trecusem ca „reading challenge” în contul de Goodreads un număr de 60 de cărți. După care, văzând ce avânt îmi luasem în prima parte a anului de ajunsesem la vreo 40 de cărți la sfârșitul primăverii, am ridicat ștacheta la 100 de cărți. S-a dovedit că numărul de 100 e cu totul nerealist pentru că o dată ce a venit vara cheful meu de citit s-a spulberat și cam așa a rămas până la sfârșitul anului.
Am să instaurez o nouă tradiție: în prima zi din an o să-mi aleg un citat care să guverneze anul respectiv. Pentru 2016 am rezolvat deja:
Atunci când lucrurile merg cu adevărat bine, trebuie să ne asigurăm că și observăm asta.
Kurt Vonnegut, Cutremur de timp