Călătorii, Europa

Plimbări în jurul Dublinului: Dún Laoghaire, Killiney, Dalkey și Malahide

March 13, 2011

Pentru cine n-a fost încă în Irlanda, capitala este conectată cu localitățile din jurul său printr-un sistem foarte bine pus la punct de trenuri suburbane – DART – care circulă foarte des de la un capăt la altul al câtorva trasee principale. Biletele sunt foarte ieftine, trenurile opresc în mai multe stații din Dublin, așa că este cea mai bună variantă de a vizita împrejurimile. Și eu le-am tot vizitat, după ce m-am prins ce ușor este.

DÚN LAOGHAIRE, O PLIMBARE PE FALEZĂ

Dún Laoghaire, care se citește “dan liri” și nu “dan louher” cum l-am stâlcit eu cu grație când i-am întrebat pe niște irlandezi cum ajung acolo, în ce tren să mă sui, și alte asemenea lucruri interesante mai ales pentru ei, este o localitate estivală foarte populară de pe lângă Dublin.

Așadar, a doua zi dimineața am luat DART-ul spre Danlouher, cum i-am zis eu (sunt complet incapabilă să pronunț denumirile în irlandeză, noroc că plăcuțele sunt bilingve peste tot și irlandezii vorbesc toți engleza).

Dún Laoghaire este un fel de Mamaie, cu o faleză lungă și o mulțime de hoteluri, mai prețioase sau mai obișnuite, înșirate pe malul mării. De la niște puștoaice care au stat lângă mine în gară la Dalkey (alt orășel irlandez) și care mergeau la Dún Laoghaire, m-am prins că se pot face și cumpărături interesante pe acolo (una dintre fete își dorea să mănânce înghețată și să se uite la mare, cealaltă voia să “buy things”, și nu cred că se referea la înghețată când spunea asta).

Eu n-am ajuns până în zona comercială pentru că, după o plimbare lungă pe faleză sub un vânt puternic și rece care mi-a înghețat jumătate din față, m-am gândit că aș putea să mai vizitez câteva orășele din zonă și am șters-o cu DART-ul spre Killiney, unde cică ar fi fost (și chiar era) o plajă faină numai bună pentru plimbări.

STÂNCILE DIN KILLINEY

Am prins un soare strălucitor în Killiney: gara era chiar lângă plajă și, o dată coborâtă acolo, nu am știut ce să fac. În spatele meu orașul cu multele sale reședințe bogate (Bono & Enya, printre alții). În stânga se zărea ceva ce semăna cu o insulă cu ruine, un turn și, probabil, fațada unei biserici mici din piatră. Speram totuși să nu fie o insulă, ci un promontoriu pe care să-l pot vizita; arăta așa cum îmi imaginam că ar arăta Irlanda: iarbă verde, mare albastră și câteva ruine ale vechilor celți. În fața mea un domn bătrân cu un câine negru a luat-o printre stânci înspre insulă.

Era o zi de duminică, doar câțiva oameni pe plajă și surprinzător de multă liniște față de mai gălăgiosul său vecin, Dún Laoghaire. Stâncile erau mari și alunecoase, acoperite cu mușchi verde și fără prea mult spațiu între ele; domnul în vârstă și cățelul său s-au descurcat mai bine decât mine și înaintau ușor în timp ce eu pierdeam timp încercând să găsesc o cale să ajung pe partea cealaltă fără să-mi sucesc vreo gleznă sau să mă ud până la genunchi.

Era acolo o mică plajă și, lângă ea, o scară până sus și o construcție albă cu buburuze roșii pictate. Am stat o vreme încălzindu-mă la soare și privind marea cu ochii întredeschiși. Nu mi-ar strica nici azi un pic de soare…

RUINELE DE PE INSULA DALKEY

După ce cobori pe Vico Road care leagă Killiney de Dalkey printr-o serie de proprietăți cu aer mediteraneeano-californian (pentru latitudinea la care mă aflam vegetația din această zonă s-a dovedit a fi specifică, mai degrabă, zonelor calde) ajungi la o răscruce unde ai două opțiuni: spre oraș sau spre mare. O iau spre mare și, după vreo sută de metri, cobor printr-un mic parc până am o vedere perfectă asupra insulei Dalkey.

Este insula pe care o vedeam din Killiney, cu ruinele sale care s-au dovedit a fi un turn Martello (un fort construit în imperiul britanic prin secolul XIX, deci fără nicio legătură cu celții, deh), turn cu care m-am reîntâlnit în Howth, a doua zi.

Insula este acum nelocuită, dar au rămas ruinele unei case și ale unei biserici (măcar asta am nimerit-o); se pare că acum 6000 de ani (!) trăiau oameni pe insulă, iar biserica din piatră datează de prin secolele IX, X, când vikingii au folosit insula ca bază pentru expedițiile lor prin regiune. Cât am stat eu cu ochii pe insulă, împreună cu o familie cu 3 copii care s-au cocoțat pe o stâncă s-o vadă mai bine) am zărit și-o barcă acostată la mal, cu niște canotori, presupun, care se fâțâiau pe mal. Ah, cât i-am invidiat! Aș fi vrut tare-tare mult să mă plimb pe insula aia mică și verde și pustie…

Pe malul mării – case; într-o vilă albă un domn citea o revistă într-un balcon cu vedere la mare & insulă. Ce viață au unii oameni…

Deși nu știam mare lucru despre Dalkey, s-a dovedit a fi unul dintre cele mai simpatice orășele de pe coastă, cu case cochete, fiecare cu un nume al său propriu și personal (de la Seaverge la mai franțuzescul Bellecôte). Plin de flori și soare și liniște, un castel minuscul pe strada principală (în Irlanda, bag seama, castele sunt mici) și străzi în pantă cu nume italienești precum Sorrento Lawn.

Très très bourgeois…

CASTELUL MALAHIDE ȘI SORII ÎNSORIȚI

Ce-a de-a doua zi în Irlanda am încheiat-o în Malahide, unde auzisem că ar fi un castel ce merita o vizită. Castelul s-a dovedit a fi destul de micuț, ca un conac medieval, dar domeniul pe care se afla era magnific: hectare întregi cu iarbă verde mărginită cu copaci maiestuoși pe care puteai colinda în voie, înălța zmeie, alerga, dormi pe tăpșane cu iarbă grasă, etcetera. Un loc perfect pentru picnic, aș zice, și numărat norii de pe cer.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.