Asia, Călătorii

De la Castelul din Osaka la hiturile românești din Dōtonbori

August 11, 2013

Osaka a ajuns mai mult întâmplător în traseul meu pentru Japonia. Voiam să merg la Hiroshima și la Miyajima, dar distanța prea mare care însemna alt drum obositor cu autocarul, noaptea, și alți bani cheltuiți m-au făcut să mă răzgândesc. M-am uitat pe hartă și am văzut, la doi pași de Kyoto, al doilea mare oraș la Japoniei – Osaka – și am hotărât să merg acolo.

CASTELUL DIN OSAKA, O FORTĂREAȚĂ CU LIFT

Despre Osaka nu știam mare lucru – știam că există un castel – cel despre care se vorbește în Shogun, și cam atât, așa că mi-am făcut planuri să vizitez și Kobe cât stau acolo, ca să nu cumva să mă plictisesc. Aveam să constat că m-am înșelat și că Osaka este un oraș foarte interesant, nu doar o metropolă rece cu clădiri de sticlă. O să înțelegeți mai bine ce vreau să spun când o să vă povestesc despre Dōtonbori 😊

Am luat shinkansenul până în gara Shin-Ōsaka și m-am dus să mă cazez la B&C Hotel Sunplay Inn Nagahori, un hotel care avea și capsule, dar și camere normale. Bineînțeles, check-in-ul se făcea foarte târziu (ora 14.00), dar ce m-a șocat a fost să aflu că între orele 10 și 16 hotelul era închis clienților pentru curățenie. Practic, că voiai, că nu voiai, dimineața trebuia să te cari de acolo, iar a doua zi aveam să aflu că eliberarea camerelor se lua foarte în serios la hotel, încă de pe la 8 dimineața o voce suavă dând trezirea în japoneză la difuzor. Mă rog, eu oricum nu aveam de gând să îmi petrec vacanța în cameră, dar tot mi s-a părut un pic curios.

Dacă în Kyoto, în august fiind, am murit literalmente de cald (și umezeală), în Osaka vremea mi s-a părut mai suportabilă – era cald, fierbinte chiar, dar la un nivel acceptabil pentru mine, nu te lua cu leșin pe stradă și chiar am reușit performanța de a nu-mi folosi evantaiul non-stop.

Hotelul la care stăteam era destul de central, la vreo 2-3 stații de metrou de castelul din Osaka, așa că am plecat într-acolo. Castelul se găsește în mijlocul unui parc imens și, la fel ca la Palatul Imperial din Tokyo, în jur se înalță clădiri moderne de birouri. Contrastul e foarte plăcut, iar castelul, mai mic în realitate decât m-aș fi așteptat, e ca o bijuterie somptuoasă – una dotată cu lift. În clipa când am ajuns sus, lângă castel, și am privit orașul modern de dincolo de ziduri, am fost cu adevărat fericită că am ajuns până acolo, așa departe de casă 🙂

Parcul în care se găsește castelul e înconjurat de un canal adânc de apă, ca o adevărată fortăreață, iar în apropiere curg două râuri: Okawa și Neyagawa, așa că peste tot sunt poduri și ape. Mi-ar fi plăcut să mă plimb cu vaporașul, dar era cam scump pentru mine (1700 de yeni) și am luat-o pe mal până am ajuns din nou în apropierea castelului. Până la urmă m-am întors la hotel ruptă de oboseală, urmând să mai vizitez orașul și seara.

Osaka01.jpgOsaka02.jpgOsaka03.jpgOsaka04.jpgOsaka05.jpgOsaka06.jpgOsaka07.jpgOsaka08.jpgOsaka09.jpgOsaka10.jpgOsaka11.jpgOsaka12.jpgOsaka13.jpg

NOPȚILE DIN OSAKA: SUB LUMINILE NEOANELOR

Îmi pare rău că în vizita mea prin Japonia n-am făcut fotografii la fiecare pas, cum fac începătorii în ale fotografiei sau călătoritului – am văzut mai multe lucruri decât cele care apar în poze, dar cred că, pe undeva, am preferat să mă bucur de ele cu ochii, decât cu lentila camerei foto.

În prima zi în Osaka, după ce am văzut castelul m-am întors la hotel și am dormit un pic – pur și simplu eram frântă, să călătorești singur și pe cont propriu e destul de solicitant, simplul fapt că îți porți singur de grijă te obosește fizic. M-am retras în capsula mea cu o porție de cartofi prăjiți wedges (da, de asta avusesem poftă acolo!) și cu broșuri și hărți, am moțăit un pic și când m-am trezit se făcuse deja seară și am ieșit să mă plimb prin Umeda.

O călătorie în Japonia trebuie musai să includă și o plimbare făcută seara sau noaptea printr-un mare oraș, ca Toyko sau Osaka. Pur și simplu totul e fascinant și, spre deosebire de alte orașe din Europa sau aiurea unde te-ai gândi că nu e sigur să te plimbi noaptea pe străzi (eu mă gândesc deseori…), în Japonia nu e cazul, te simți în siguranță în mijlocul unui val de oameni care circulă încolo și încoace, sub luminile orbitoare ale neoanelor reclamelor din care nu înțelegi mai nimic, pe lângă sute de magazine de electronice sau pe străduțele înguste și pline de tarabe care vând absolut orice, dar mai ales mâncare cum n-ai văzut niciodată în viața ta.

Este plin de mall-uri, intri din unul în altul și nu mai știi unde te găsești, toate au măcar 2 etaje în care se vinde numai mâncare și un etaj în care se vând numai dulciuri, iar dulciurile sunt așa de curioase – verzi și galbene și în forme necunoscute – încât nici nu știi ce să alegi. Mie mi se făcuse o poftă uriașă de sushi, mi-am luat o cutie, apoi mi s-a făcut poftă de ceva dulce și cred că am stat aproape o oră neputându-mă hotărî ce să aleg. Gastronomia japoneză e fascinantă, te simți ca și cum ai ajuns direct în Țara Minunilor și orice ai alege este doar una dintre milioanele de opțiuni pe care le ai la dispoziție. Și când credeai că ai văzut totul intri într-un mare magazin și de deasupra ta te privește blând o balenă roșie de 20 de metri – cum să nu iubești această țară, atât de serioasă și copilăroasă în același timp?

Osaka14.jpgOsaka15.jpgOsaka16.jpgOsaka17.jpg

RELAXARE ÎN NAKANOSHIMA

13 august 2014. A trecut deja jumătate de an de când mi-am petrecut vacanța în acel capăt de lume și tot nu am terminat de povestit… Dar astăzi e mai mult “fără cuvinte”, pentru că după ce m-am întors din Kobe am găsit insulița asta în mijlocul unui cartier de clădiri de afaceri și acolo am rămas! Nu am făcut nimic, m-am odihnit și m-am uitat la puținii japonezi care stăteau și ei pe iarbă. Ba chiar cred că am văzut și un “homeless” sau doi, semn că nu s-a creat încă nicăieri societatea perfectă în care totul e roz și zboară.

Apropo de societate, am fost uimită când am descoperit în Osaka un oraș subteran. Între anumite stații de metrou se poate merge pe dedesubt pe adevărate străzi pietonale, mărginite de magazine. Așa că eu, ca să nu mai schimb metroul, am mers pe sub stradă până la următoarea stație, în felul ăsta nu greșeam nici drumul, că doar stația era exact la capăt. Mai greu a fost la întoarcere când, deși credeam că am urmat același drum, nu mai știam unde să ies! Și am ieșit ca popândăul undeva la întâmplare, de era să mă rătăcesc noaptea prin Osaka – pentru un străin unele bulevarde arată fix la fel și vezi de te orientează printre atâtea clădiri identice și reclame așijderea. Noroc cu oamenii care, oriunde ai fi, îți dau o mână de ajutor și te îndrumă, biet turist rătăcit pe coclauri…

Osaka18.jpgOsaka19.jpgOsaka20.jpgOsaka21.jpgOsaka22.jpgOsaka23.jpgOsaka24.jpgOsaka25.jpgOsaka26.jpgOsaka27.jpgOsaka28.jpgOsaka29.jpgOsaka30.jpg

OSAKA, VEDERE DE SUS

Și iată-mă în ultima zi în Osaka – seara târziu aveam autocar spre Tokyo, dar până atunci o zi întreagă de colindat. Unde să mă duc? M-am uitat în ghidul orașului și am hotărât ca dimineața să merg în Tennōji – erau niscaiva atracții turistice pe acolo, templul Shitennō-ji și altele. Însă când am ieșit de la metrou parcă aterizasem într-un fel de Big Berceni, nu era nici pe departe Osaka cosmopolită și modernă cu care mă întâlnisem până atunci: clădiri mari, dar cam prăfuite, un trafic infernal și un parc bătrânicios cu o grădină zoologică înăuntru.

Pentru că nu mă puteam orienta către sus-numitele atracții turistice din zona aia am zis hai să vizitez Zoo Osaka (Tennōji Zoo) – am plătit biletul și am intrat într-un parc care avea o urgentă nevoie de o renovare. Dacă ar fi să fac un clasament al parcurilor urâte vizitate în cursul vieții acesta din Osaka ar fi printre primele 3 locuri 🙁 Clar, nu te invita să mergi mai departe, deși de curat era curat, ca orișice colțișor din Japonia. Undeva în capăt începea grădina zoologică, cu animale plictisite care probabil își trăiseră toată viața în spatele gratiilor. Era plin de japonezi, nu am văzut nici un turist străin. Undeva în zare, dincolo de elefanți și girafe, se vedeau blocurile turn de sticlă. Atmosferă deprimantă, altă dată mă mai gândesc dacă să vizitez (sau nu) grădini zoologice…

Și uite așa a trecut prima parte a zilei, un eșec total. Am deschis din nou ghidul, m-am uitat să văd ce este în jur și am pus degetul pe hartă: Dōtonbori. Nu aveam mari speranțe să găsesc ceva interesant acolo, dar, oh, boy, cât aveam să mă înșel…

Imediat ce am ajuns acolo a fost ca și cum de pe lună aterizasem în Bombay (nu că aș fi fost vreodată în India): de la plictis și ”cage life”, la animație și street-life. Străzi pline cu oameni, magazine, mărfuri și o înghesuială de nu puteai arunca un ac! Excelent, parcă mă întorceam din nou la viață! Pe una dintre străduțele acestea pline de magazine am ochit un centru comercial și am intrat să-mi iau mâncare și, în drum spre ieșire, am observat că la ultimul etaj era o ”Top Garden” sau ”Garden View”. Hm, o grădină în vârful clădirii? Interesant…

Am descoperit sus un acoperiș cu pomișori și vedere panoramică asupra orașului. Turiști zero, doar câțiva localnici care știau de locul ăla. Apropo, Daimaru Department Store Shinsaibashi are 2 clădiri (nord și sud), grădina de pe acoperiș cred că era în clădirea din nord. Accesul e gratuit, urmat apoi de o ședință de shopping care, deh, nu mai e gratuită.

Osaka31.jpgOsaka32.jpgOsaka33.jpgOsaka34.jpgOsaka35.jpgOsaka36.jpgOsaka37.jpgOsaka38.jpgOsaka39.jpgOsaka40.jpgOsaka41.jpgOsaka42.jpg

DŌTONBORI: HITURI ROMÂNEȘTI ÎN OSAKA

Care erau șansele ca în cea mai aglomerată zonă din Osaka, la mii de km de casă, după ce, vreme de două săptămâni nu întâlnisem nici măcar un singur român în Japonia, să aud, deodată, un radio din România și hituri românești la difuzor în timp ce mă plimbam prin Dōtonbori?!? Șanse zero, aș fi spus inițial, cu toate astea chiar așa s-a întâmplat!

Dōtonbori e locul în care vrei să “ieși” când ai chef de o baie de mulțime în Osaka. E un cartier al neoanelor colorate, al reclamelor “vintage” (tentativa de schimbare a reclamei Glico a stârnit proteste publice, ea devenind deja un simbol pentru Dōtonbori), al televizoarelor gigant la care poți urmări un meci de baseball în plină stradă. Pe un canal îngust circulă niște bărcuțe care fac tururi turistice de câte 20 de minune în care ți se explică diverse “icon”-uri ale locului, de exemplu o caracatiță roșie de deasupra unui bar care la fiecare 15 minute pufăie, fornăie, exact ca într-un coșmar comic imaginat de Jules Verne. Chiar și fără să știu japoneză mă distrau la maxim explicațiile ghidului și liniștea în care grupul din barcă aștepta să se facă ora pentru pufăitul caracatiței din plastic. E un loc amuzant, e așa cum îți imaginezi Japonia din fotoliul de acasă – uimitoare și copilăroasă!

Ei, și în această stare plăcută în care mă găseam mi s-a părut, la un moment dat, că aud o muzică românească de undeva. Am ciulit urechile, apoi m-am gândit că probabil mi s-a făcut dor de casă și am halucinații auditive. Apoi iar mi s-a părut că aud un hip-hop românesc și mi-am zis “ce naiba, în Osaka?!?” Nu trece un minut și aud clar și tare, plutind peste jumătate de Dōtonbori, hitul care ne-a chinuit vara trecută, “Perfect fără tine“, a celor de Vama. Am rămas trăsnită! Și mai mirată am fost să aud vocea DJ-ului de la un radio românesc, apoi alt cântec, de data asta străin, apoi pauza publicitară. Nu m-am prins exact de unde se auzea – probabil de la unul din barurile de pe malul canalului în care lucra, poate, și un român nostalgic. Sau poate, pur și simplu, se ascultă posturile noastre de radio în Japonia, habar nu am! Însă întâmplarea m-a amuzat nespus pentru că, iată, globalizarea asta chiar funcționează și tehnologia îți poate juca farse ca aceasta ca să-ți amintească ce mică a devenit lumea.

Pe unul din televizoarele uriașe de pe stradă începuse un meci de baseball – japonezii iubesc baseball-ul pe care l-au importat de la americani – se adunase o mulțime mare care urmărea meciul și trăia fiecare lovitură sau ratare. Nu înțeleg nimic din jocul ăsta, dar după întâmplarea cu radioul mi s-a părut că cel mai plăcut lucru pe care îl pot face e să mă alătur mulțimii – mi-am luat o înghețată și m-am uitat la meci într-o stare apropiată de beatitudine, unul din acele momente în care chiar “trăiești clipa“, cum te îndeamnă toate sloganurile publicitare, dar nu pentru că vrei să te conformezi, ci pentru că te simți ca o boabă de mazăre într-o păstaie și asta-i câteodată tare bine 😊

Osaka43.jpgOsaka44.jpgOsaka45.jpgOsaka46.jpgOsaka47.jpg

OSAKA STATION. PLECAREA SPRE TOKYO

Ultima seară în Osaka cu plecare înapoi spre Tokyo, tot ”by bus”, desigur, autocar de noapte mai exact. Pățită fiind de data trecută când nu am găsit stația de plecare a autocarului și am alergat disperată pe străzi până a binevoit providența să mă ajute cu un indiciu, m-am dus din timp la gara din Osaka – cea principală, nu JR station, pentru că sunt două. Nu știu dacă v-am mai zis, dacă da atunci vă mai zic o dată: în Japonia gările nu sunt niște locuri insalubre unde se adună homeleșii orașului, iar mirosul de gunoaie și urină te face să vomiți, nu, în Japonia gările sunt un fel de ”buricul târgului”, acestea sunt, în orașele mari, super-high-tech, cu magazine ale mărcilor de lux și locuri de odihnă și relaxare care ar face să roșească și mall-urile din București. Vorbesc în special de gara din Osaka aici…

E un mini-cartier acolo, cu multe centre comerciale, cafenele și un Yodobashi, magazin de electronice, unde îmi lăsasem bagajul într-o boxă, ca să nu îl car după mine toată ziua. Foarte utile aceste boxe pentru bagaje, mi-ar plăcea să văd și la noi un sistem similar, dar fără vandalizări și furturi, vă rog. Lângă intrarea în gară erau niște trepte care duceau la un nivel inferior unde erau niște cafenele, trepte pe care se scurgea apă, ca un fel de fântână cu efect relaxant. Alături niște bazine mici pe marginea cărora lumea se odihnea cu picioarele în apă, lucru pe care l-am făcut și eu, ca să mă răcoresc după canicula din timpul zilei 😊

Apoi, pentru că se apropia ora plecării (vorba vine, mai erau câteva ore bune, dar voiam să fiu ”on the safe side”), am început să caut clădirea de lângă care pleca autocarul meu Willer pentru Tokyo și imediat m-am lovit de dificultatea japonezilor de a distinge între nord și sud, est și vest, și a face o hartă inteligibilă pentru toată lumea. Prima hartă pe care am găsit-o era cu capul în jos sau în oglindă, iar alta arăta cu totul altfel… aproape imposibil să le înțelegi sistemul și să găsești un loc. Într-un final m-am dumirit, era vorba de un bloc turn care era la câteva sute de metri de gară și la care ajungeai străbătând un pasaj pietonal destul de lung. Ajunsă acolo am găsit însă, spre deosebire de data trecută când am plecat din stradă, o sală de așteptare Willer cu toaletă și ”powder room”, firește. Japonezele par să fie cele mai frivole femei de pe fața pământului, mă întreb cum supraviețuiesc ele fără ”powder room” în Europa…

Autobuzul meu pleca pe la miezul nopții, dar eu eram cu ochii pe avizier ca pe butelie, nu aveam chef să pierd mașina la ce buget fix (și pe terminate…) aveam. La un moment dat, văzând o cursă spre Tokyo, m-am bulucit spre parcare crezând că era a mea, șoferul nu mă găsea pe lista pasagerilor (nici n-avea cum, că nu era autocarul meu!), eu mă agitam în engleză, japonezul nu înțelegea nimic și-mi răspundea în japoneză, în sfârșit, a chemat pe cineva prin walkie-talkie, și ne-am lămurit că autocarul meu era mai târziu, deci mult zgomot pentru nimic, mă agitasem degeaba. Am plecat târziu, eram singurul european de pe lista pasagerilor, nici n-a fost greu să mă depistez în capul listei, singurul nume scris în alfabetul latin.

Tokyo, long time, no see (sau oare ne vom revedea cândva?)…

Osaka48.jpgOsaka49.jpgOsaka50.jpg

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.